Iată textul:

Toate culorile erau agitate. Se aflau în sala mare a „fabricii de culori” în așteptarea Maestrului. De ceva timp, între culori, se iscase o ceartă ca să știe care dintre ele era socotită cea mai importantă. Se putea simți tensiunea dintre culori.
Galbenul luă cuvântul: „Eu sunt cel mai important! Soarele este galben. Cum ar fi pământul fără soare?”
Albastrul agitat intervenii: „Cerul este albastru. Fără nuanța mea, nu ar fi cerul așa frumos.”
Roșul furios adăugă: „Câte fructe, legume, flori nu sunt de culoarea roșie? Eu sunt culoarea cea mai importantă!”
„Dar eu?” întrebă verdele mânios: „Toată natura depinde de culoarea mea. Este clar, sunt cel mai important!”
Culorile începură să vorbească și să-și dea importanță în același timp. Maroul și trunchii groși ai copacilor, albu și norii pufoși ca din vată, rozul și mugurii pomilor, negrul și bătrânul pământ, movul și petalele florilor, griul și munții stâncoși, portocaliul și blana multor animale…
Brusc se făcu tăcere în sală. Maestrul tocmai intra în încăpere. Se așeza la masă și cu o pensulă, pe o pânză, începu să picteze un peisaj: soarele, nori, munții, pădurile, apele, florile, animalele, Luna, stelele. Fiecare culoare se recunoscu în tablou, nici o culoare nu lipsea.
Vocea blândă a maestrului se auzi: „Niciuna dintre culori nu este mai importantă decât restul. Toate aveți locul și frumusețea voastră.” Apoi adăugă: „Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească în cinste fiecare să dea întâietate altuia.”