PECETEA A SASEA

Pecetea a şasea cuprinde ultima parte a necazului celui mare în faza finală şi introduce astfel ziua Domnului. Pentru o înţelegere mai bună, iată o privire generală a evenimentelor prevestite: mai întâi are loc răpirea Bisericii-Mireasă în veşnicie. Aproape în acelaşi timp are loc încheierea legământ ului între Vatican, Israel, OEP şi statele arabe vecine, la fel şi începutul slujbei de trei ani şi jumătate a celor doi prooroci în Ierusalim. Apoi apar în număr deplin pe muntele Sionului cei 144.000 de iudei care au devenit credincioşi, legământul va fi rupt, şi cei doi prooroci vor fi ucişi. După aceea urmează necazul cel mare de trei ani şi jumătate pentru iudei (Dan. 7, 25) ca şi exercitarea puterii Anticristului peste popoare (Apoc. 13, 5-7).

„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate” (Mat. 24, 29). În timpul acesta scurt se întâmplă catastrofe în toată lumea şi au loc schimbări globale. În epoca aceasta se încadrează şi trâmbiţele, la fel şi urgiile cele mari de mânie. În timpul peceţii a şasea va fi cutremurat cerul şi pământul şi vor fi cuprinse în procesul de judecată şi curăţire. Atunci se va întâmpla ceea ce este astăzi de temut: meteoriţii vor cădea pe pământ, şi chiar întreg universul va fi cutremurat.

„Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ , cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.” (6, 12-14).

Pe pământ domneşte atunci o încurcătură, nedumerire şi deznădejde de nedescris. Ceea ce oamenii nu au socotit nicio-dată, vine dintr-o dată peste tot pământul, şi anume atunci când vremea neamurilor, care au călcat Ierusalimul în picioare, se va împlini (Luca 21, 24). „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.” (vers. 25-26).

Deznădejdea este adusă la exprimare în textul biblic următor: „Împăraţii pământ ului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. şi ziceau munţilor şi stâncilor: ‘Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare? ’ ” (Apoc. 6, 15-17).

Învăţătura că răpirea are loc după necazul cel mare, este nebiblică. Ne este spus că vine Isus, „care ne izbăveşte de mânia viitoare.” (1. Tes. 1, 10b). „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (1. Tes. 5, 9 ş. a.).

Harul lui Dumnezeu, care a fost dăruit omenirii prin împăcarea făcută de Mielul lui Dumnezeu, este încheiat pentru totdeauna şi pentru toţi, atunci când tronul de har devine scaunul de judecată. Din Mielul cel blând, El devine atunci Judecătorul. Mânia dumnezeiască care se va manifesta la începutul zilei Domnului, include judecata prealabilă şi curăţirea dinaintea împărăţiei de o mie de ani. „... căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6, 17). Multe texte biblice ne lămuresc despre ceea ce se va întâmpla în această legătură. Aşa cum a prezis proorocul Isaia, pământul va tremura ca o colibă: „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă...” (cap. 24, 19-20).

În textul acesta ne este prezentat înaintea ochilor sfârşitul pământului - sfârşitul groazei. După cum mărturisesc clar alte texte biblice, după aceea va avea parte întreaga creaţie de împărăţia de o mie de ani. Ceea ce nu poate rezista înaintea lui Dumnezeu, are un sfârşit, şi ceea ce se menţine înaintea Lui, vine la locul lui. Totul va deveni din nou bine.

Capitolul şapte este uşor de înţeles. În prima parte ne este descrisă pecetluirea celor 144.000 din cele douăsprezece seminţii ale Israelului, iar în a doua jumătate gloata cea mare, nenumărată, dintre neamuri care va trece prin necazul cel mare. În vers. 1 ne sunt arătaţi cei patru îngeri, gata pentru judecată care ţin cele patru vânturi, şi care vor fi dezlegaţi numai la trâmbiţa a şasea (cap. 9, 14+15).

„După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământ ului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământ ului, ca să nu sufle vânt pe pământ , nici pe mare, nici peste vreun copac.” (vers. 1).

Vânturi şi viscole vorbesc despre pustiire şi distrugere. Aşa o găsim confirmat şi în Cuvântul profetic (Zah. 6, 5).

Mai întâi este vorba despre pecetluirea celor 144.000 din cele douăsprezece seminţii ale Israelului. Ei vor fi însemnaţi pe frunte cu pecetea lui Dumnezeu. Cei ce fac parte din Biserică poartă pecetea Duhului, care este pecetea lui Dumnezeu. Conform Ef. 1, 13; 4, 30 şi alte texte, pecetea lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Aşa cum a venit Duhul lui Dumnezeu după botez peste Fiul lui Dumnezeu (Mat. 3, 16 ş. a.), „... căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui” (Ioan 6, 27b), tot aşa vine acelaşi Duh peste fiii şi fiicele lui Dumnezeu în care El Îşi găseşte plăcerea (Fap. 2, 38-39; 2. Cor. 1, 21-22 ş.a.).

La cei 144.000 acest eveniment este simbolizat printr-un înger care este trimis de la răsăritul soarelui şi care a concretizat pecetea lui Dumnezeu. Proorocul Ezechiel a văzut că acei din Ierusalim care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, vor fi însemnaţi pe frunte (Ez. 9, 1-6). Din descrierea din Ezechiel şi din Apocalipsa, rezultă clar că mai întâi trebuie să aibă loc pecetluirea. Abia după aceasta pot să-şi îndeplinească îngerii judecăţii însărcinarea lor.

„Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ,Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru! ” (Apoc. 7, 2+3).

După cum este vorba în Cuvântul profetic despre semnul fiarei pe de-o parte, pe care oamenii îl vor purta imaginar pe frunte şi pe mâna dreaptă, tot aşa vor purta pe de altă parte slujitorii lui Dumnezeu pe fruntea lor pecetea lui Dumnezeu. Nici semnul fiarei şi nici pecetea lui Dumnezeu nu sunt vizibile pentru ochiul firesc. Nici chiar numărul socotit 666 (cap. 13, 18), nici femeia cu paharul de aur cu toate numele hulitoare şi inscripţia de pe frunte „Babilonul cel mare ...”, nu pot fi văzute cu ochii fireşti în vreun pustiu călărind pe o fiară. Aici călcăm pe pământul descoperirii; trebuie să fie în legătură cu un mare conţinut duhovnicesc şi cu o limbă duhovnicească (1. Cor. 2, 13-15). Domnul însă îi cunoaşte pe ai Săi (2. Tim. 2, 19) şi ai Săi Îl cunosc pe El (Ioan 10, 14).

În ceea ce-i priveşte pe cei 144.000, nu este îngăduit ca acest text să fie răstălmăcit în legătură cu alegerea unei elite din Biserică şi nici a unei comunităţi religioase - trebuie crezut şi lăsat aşa cum este scris: „şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii; din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii, au fost pecetluiţi.” (7, 4-8).

În textul următor sunt prezentate cu numele cele douăsprezece seminţii. O rătăcire şi o răstălmăcire greşită ar trebui să fie deci excluse, pentru că mai clar nu se poate spune. Învăţătura cunoscută sub noţiunea „British Israel”, care învaţă că zece seminţii s-ar fi pierdut printre popoare, este nebiblică, pentru că Sfânta Scriptură mărturiseşte că în timpul pecetluirii vor fi prezente în ţara lor toate seminţiile.
Începând cu vers. 9 Ioan a văzut o gloată mare din orice neam şi orice limbă, „care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: ‘Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!’ şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: ‘Amin’. ‘A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.’” (vers. 9b-12).

Gloata biruitorilor va fi răpită înainte de necazul cel mare şi vor vedea împlinirea făgăduinţei de a fi pe scaunul de domnie, în comparaţie cu această gloată care apare înaintea scaunului de domnie. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (cap. 3, 21). Cei ce rămân credincioşi în necazul cel mare, vor fi înaintea scaunului de domnie în timpul împărăţiei de o mie de ani.

Această gloată nenumărată Îi va sluji Domnului Dumnezeu în templul Său, dar nu va domni împreună cu El:

„Şi unul din bătrâni a luat Cuvântul, şi mi-a zis: ‘Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? şi de unde au venit?’ ‘Doamne’, i-am răspuns eu, ‘Tu ştii’. şi el mi-a zis: ‘Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor’” (vers. 13-17).

Folosirea cuvintelor „zi şi noapte” ne arată că aici este vorba despre epoca împărăţiei de o mie de ani şi nu despre veşnicie, care nu mai cunoaşte noţiunile de ,zi şi noapte , ,ieri şi mâine. Gloata aceasta nenumărată care-I slujeşte Domnului în Templul Său, sunt acei răscumpăraţi care vin din necazul cel mare. Biserica-Mireasă este identică cu Ierusalimul cel nou în care va locui (Apoc. 21, 9-10). Ierusalimul cel nou, ca oraş al lui Dumnezeu, nu are nici un Templu. „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul.” (Apoc. 21, 22+23).

Gloata cea mare pe care nu o putea număra nimeni este formată din credincioşii răscumpăraţi prin sângele Mielului şi care au primit haine albe prin har, dar care nu fac parte din gloata celor întâi născuţi care vor fi răpiţi. Nu necazul cel mare i-a curăţit sau le-a adus mântuirea - ei au fost salvaţi deja înainte, dar nu au fost pregătiţi pentru răpire. Răscumpărarea este valabilă în egală măsură pentru toţi cei împăcaţi cu Dumnezeu, indiferent din care grupare fac parte, şi este posibilă numai prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Faptele bune şi necazurile nu au mântuit pe nimeni şi nici nu au dat viaţă veşnică. Numai în Isus Hristos a iniţiat Dumnezeu acest legământ nou prin sângele vărsat pe Golgota. Cine crede aceasta şi trăieşte personal împăcarea cu Dumnezeu, primeşte viaţa veşnică.